Dumnezeul Americii

Pentru a va edifica asupra evolutiei religiei in America de dupa Razboiul de Independenta si cauzele istorice ale ascensiunii evangelicanismului la rangul de politica de stat in America contemporana, va recomand America’s God : From Jonathan Edwards to Abraham Lincoln, de Mark A. Noll. Cartea trateaza propriu-zis perioada cuprinsa intre Razboiul de Independenta si Razboiul de Secesiune, insa tot ce inseamna fundamentalism religios crestin in America de astazi, precum si ingerintele religiei asupra politicului (Republican) intr-o tara in care separarea intre biserica si stat este garantata prin constitutie, isi gasesc samburele in acea perioada. Cartea este in limba engleza si o puteti gasi la Biblioteca Universitatii din Oradea sau pe amazon.com, unde puteti gasi si review-uri la adresa ei. Review-uri neprofesioniste puteti gasi aici. Veti gasi multe din raspunsurile pe care le cautati…

Pentru a va incita sa o cititi, va prezint mai jos cateva fragmente traduse de catre mine:

„Evanghelismul, o forma de credinta crestina diferentiata din Catolicism, Protestantism traditional, chietism pietist si religiile rationaliste ale Iluminismului.”

„…indiferent ce a determinat aceasta expansiune incredibila, putem vorbi despre o profunda sinergie intre mesajul baptist despre responsabilitatea personala inaintea lui D-zeu si circumstantele specifice ale unei natiuni americane pe cale de deschidere.”

„Republicanism crestin”

„…cum a procedat evangelicanismul plastic, dar cu toate acestea identificabil, pe masura expansiunii sale de-a lungul cararilor deschise de circumstantele Statelor Unite nou create.”

„Evangelicalismul a transformat in mod sistematic individualismul intr-o ordine cosmica a lucrurilor, de la relatiile familiale, pana la actiunile individuale, si pana la emanciparea nationala.”

„bisericile s-au lansat in a internaliza Revolutia (Razboiul de Independenta, n.r.)”

„…in America revolutionara, bisericile au fost nevoite sa construiasca forme revolutionare de crestinism, sau sa intre in declin.”

„…imaginea contractuala moderna a tins sa inghita ideea patriarhala traditionala a autoritatii. Actorii religiosi de succes au fost aceia care au stiut cum sa-si faureasca propria cale, sa se impuna cu indarjire pe piata credintelor si practicilor religioase concurente care se deschideau in paralel competitiei.”

„exploatatorii antiformalisti (Baptisti, Metodisti n.r.) ai Revolutiei au dezvoltat tehnici revitaliste deoarece asemenea elemente dinamice si populare erau mai apte sa satisfaca nevoile unor oameni desradacinati si cu o mentalitate egalitara decat erau institutiile bisericesti statice, bazate pe standarde elitiste si monopoliste specifice secolului XVIII.”

„Democratizarea Crestinismului american a oglindit o revolutie in religie, care a condus in cele din urma la consolidare si reconstructie sociala”

„…exploatarea religioasa sistematica a schimbarilor sociale revolutionare”

„Climatul non-restrictiv specific Americii post-revolutionare a permis o convergenta adesea exploziva intre fervoarea evangelicala si suveranitatea populara”

„schimbarile democratice si revolutia democratica populara au fost, de asemenea, in felul lor, cauzate la originea lor de forte religioase. Razboiul de Independenta a precipitat revolutia democratica americana, insa nu doar prin forte proprii. Daca valul evangelical, in noua republica, a fost precipitat de revolutia democratica, impulsurile religioase au avut de asemenea un rol important in a inspira impulsurile democratice.”

„una din cauzele reusitei Razboiului de Independenta a fost aceea ca Protestantii i-au sacralizat idealurile ca provenind de la D-zeu.”

„prin contrast, in Franta, fortele revolutiei au fost istoric straine oricarei forme de Crestinism, iar activitatea Bisericii includea o opozitie intentionata fata de principiile republicane.”

„Crestinism democratizat”

„Din cauza ca bisericile contribuisera atat de mult la faurirea Americii, nu puteam evita sa convietuiasca cu ceea ce faurisera.”

Usa intredeschisa…

Motivul pentru care imi permit sa reproduc in cele ce urmeaza un fragment din cartea Usa interzisa, de Gabriel Liiceanu, este acela ca tot ceea ce constituie continutul acestuia rezoneaza in mare masura cu propria mea opinie fata de subiect.

Dar cum ajunge omul în posesia acestor vaste icoane ale lumii? Cum ajunge el să se raporteze la ele ca „imagini” reale, subzistente, ba chiar dotate cu grade supreme de fiinţă? Pe ce poartăa minţii noastre au pătruns ele în noi, de vreme ce prin experienţa fiecăruia dintre noi ele nu pot lua naştere? Răspunsul este: prin revelaţie. Dar cum revelaţia nu este o stare comunăde conştiinţă, ci dimpotrivă una de graţie, de iluminare şi rapt, ea nu poate surveni decît în indivizi izolaţi, excepţionali şi aleşi. Aceştia, fondatori de religii, profeţi sau sfinţi, au ajuns în contact direct cu divinitatea şi astfel au intrat în posesia unui adevăr revelat care în cele din urmăeste consemnat ca atare şi devine text sacru. Textul sacru, care este străjuit, interpretat şi transmis mai departe prin oficiile specializate ale unor slujitori ai divinităţii, este depozitarul adevărului revelat şi el oferă, pentru restul oamenilor, pentru cei care nu au avut privilegiul întîlnirii cu divinitatea, certitudinea în privinţa unor „stări de lucruri” la care ei nu au altminteri nicicum acces.
Religiile se bazează astfel pe o oligarhie a cunoaşterii. Nu există o stare comună a revelaţiei şi nu oricine are rendez-vous cu divinul, nu oricine poate fi transportat şi răpit, pentru a spune apoi ce a auzit sau văzut „acolo”. Accesul la Spectacolul Lumii are loc, pentru marea majoritate a oamenilor, prin delegaţie şi ei trebuie să-l creadă pe cel răpit, sau textul revelat, pe cuvînt. Nimic nu este de verificat, totul trebuie crezut.
„Problema” pe care o ridică revelaţia este că ea nu face parte din subiectivitatea universală a subiectului. Ea este, chiar, opusul acesteia: ea este o facultate excepţională şi validarea ei nu se poate face ― de către cei ce nu au parte de ea (şi aceştia dau regula) ― decît printr-o acceptare binevoitoare ce nu are nevoie de dovezi. Acea mînăde oameni aleşi (după criteriul insondabil al graţiei) fac o experienţă care nu e decît a lor, pătrunzînd pe teritoriul lucrurilor pe care îndeobşte nu le vedem ― şi tocmai aceasta este revelaţia ― pe cînd ceilalţi trebuie săcreadă ceea ce primii, graţie revelaţiei, au văzut şi ceea ce nu poate exista decît ca domeniu al credinţei. Credinciosul, cum spune Luther, prin chiar credinţa sa, este făcut „prizonierul lucrurilor pe care nu le vedem”.
Ecuaţia credinţei se bazeazăîn cele din urmăpe bună-credinţă. Să ne imaginăm, simplificînd lucrurile, că un om are privilegiul de a fi astfel situat încît să poată vedea ceea ce se petrece într-un spaţiu la care ceilalţi nu au acces. El este, de pildă, supraînălţat pe o scară sau urcat în vîrful unui copac şi poate privi de acolo ceea ce se petrece într-o încăpere situată la etaj. Alţi oameni stau jos şi nu pot vedea ce se întîmplă în încăperea de la etaj decît graţie relatării celui care vede. Relatarea pe care acesta le-o face cu privire la cele ce se petrec în încăpere trebuie crezută pe cuvînt. Pentru a fi „credincioşi”, cei ce nu văd trebuie să-i facăcredit celui ce vede, în speţă să accepte cărelatarea lui este corectă.
În cazul credinţei lucrurile se complică mai mult, pentru că cel ce dezvăluie,  cel ce are revelaţia nu împărtăşeşte ceea ce „vede” pe măsură ce vede, ci după ce  viziunea a avut loc în deplină solitudine şi ca urmare a unei retrageri asumate din
lumea obişnuităa celorlalţi. El spune nu numai ce a văzut, ci spune mai întîi că a văzut. Ceilalţi nu au asistat la momentul cînd persoana aleasă vedea ceea ce pentru ei era nevăzut. Revelaţia nu presupune viziunea şi relatarea în direct. Cel ce vede vede fără martori şi relatarea lui este secvenţă în raport cu momentul cînd a văzut. Buna lui credinţă nu trebuie pusă la îndoială în două sensuri: credincioşii trebuie să-l creadă pe profet atît în privinţa întîlnirii lui cu Dumnezeu, cît şi în privinţa acurateţii dezvăluirilor sale.
Dar de ce oamenii acceptă în acest caz să creadăcu atîta încrîncenare lucruri care sînt cu totul neobişnuite şi perfect neverificabile, în vreme ce în atîtea alte cazuri ei se lasă cu greu convinşi de lucruri infinit credibile şi susţinute cu probe şi
argumente extrem de convingătoare? Pentru simplul motiv că există un avînt al cunoaşterii care face ca fiinţa umană să nu se poată limita la obiectele pe care i le dă experienţa. Există în noi, spune Kant, o nevoie cu mult mai înaltă decît „silabisirea în marginea celor ce apar”. Ba chiar omul vrea să se simtă liber de regula pe care i-o impun simţurile şi conceptele intelectului. El are nevoie de o cunoaştere care vine nu de jos, ci dintr-o raţiune supremă care, într-un timp imemorial, s-a livrat celei omeneşti, făcîndu-i dezvăluiri senzaţionale cărora nu le  corespunde nici un obiect vizibil.
Şi totuşi, Kant, tocmai în măsura în care a recunoscut acest avînt, s-a simţit obligat (ca să spunem aşa din motive de onestitate intelectuală, filozofică şi critică)  să-l stăvilească şi să arate pînă la ce punct anume este el îndreptăţit ― ceea ce
înseamnă: pînă la ce punct îi corespunde posibilitatea cunoaşterii şi o cunoaştere reală― şi din ce punct anume avîntul acesta devine total necontrolat, în măsura în care unei probleme reale nu-i poate corespunde nici o cunoaştere reală.
Or, aici intervine divorţul meu faţă de amicii mei. Zona aceasta, a posibilului tulburător, această cupă fără fund a transcendenţei în care pot fi turnate în neştire cele mai crîncene credinţe, toate speranţele, spaimele şi fantasmele noastre, mă tulbură şi pe mine aşa cum pe Kant îl tulbura uşurinţa cu care Swedenborg făcea excursii în lumea „de dincolo”. Şi Kant şi Heidegger aveau o instrucţie religioasă mai profundă decît are un intelectual umanist astăzi şi totuşi o enormă onestitate intelectuală îi împiedica să facă din Dumnezeu şi credinţă realităţi la îndemînă care le asigură celor ce participăla ele un grad de onorabilitate simetric cu dispreţul care îi acoperă automat pe cei care nu „au acces” la ele şi care îndrăznesc să se întrebe, să nu ştie, săpunăla îndoială. Or, pe mine tocmai siguranţa celor care s-au înstăpînit pe Dumnezeu mă face să ridic glasul (exemplul lui Guenon e tipic), lipsa lor de precauţie, complicitatea lor în ignoranţă, uşurinţa cu care îşi apropriază nevăzutul, felul în care vorbesc despre el plescăind de plăcere, scamatoriile la care se dedau de îndată ce intră în arena lui, felul competent pe care şi-l arogă în organizarea văzduhului, promptitudinea cu care descriu, schematizează şi fişează absolutul sub pălăria unei „ştiinţe sacre” ce investighează non-naturalul ca şi cum l-ar avea pe masa de disecţie. De ce toate astea cînd eu pot să port în mine „frica de Dumnezeu” fără să bat cîmpii despre „Fiinţa Supremă”, „posibilul non-manifest” sau  „non manifestabil”, „arborele sefirotic” şi alte constructe asemenea menite să astupe hăul fatalei noastre ignorante? Toate aceste construcţii somptuoase menite să combată resemnarea în finit şi să ne satisfacă apetitul ezoteric seamănă teribil cu palatele din povestirile orientale care sînt purtate prin văzduh avînd ca simplu suport un covor fermecat.
La ce bun travaliul solemn al unor gînditori care, timp de un secol şi jumătate, au încercat să arate pînă unde se pot întinde pretenţiile de cunoaştere ale unui spirit prins într-un corp, dacă tipi cu inteligenţa lui Andrei sau Horia preferă gargara guenoniană unei lucidităţi virile? Cum poţi, onest intelectual fiind, să pui în locul unei ignorante riguros întemeiate şi metodologic asumate un surogat de cunoaştere?
Unei probleme reale ― care e tîlcul nostru de fiinţe muritoare? ― nu-i corespunde o cunoaştere reală. Asta e tot. La întrebarea de mai sus nu se poate răspunde în chip pertinent. Ce decurge de aici? Obligaţia de a mima că un răspuns e cu putinţă şi de
a-i taxa de imbecili pe cei care nu se pretează la pantomima mea?
În fond, nevoia mea de a scruta „absolutul” este la fel de aprigă pe cît este cea a lui Andrei, numai că, stilistic vorbind, eu sînt confiscat de un soi de „scepticism gascono-oltenesc”: prefer să fiu disperat decît escrocat. La bursa valorilor mele, cultivarea precauţiei mefiente şi grija de a nu fi păcălit („calul” care e mereu în pericol de a-mi fi furat este însăşi luciditatea mea) tind periodic sădevină virtuţi supreme. De aici senzaţia că demisolul fiinţei mele este locuit de un d’Artagnan melancolic, adică de o natură infantilă, ludică şi combativă, pe care a fost altoit spiritul
bănuitor, acru şi dezabuzat al unui Hamlet fără proiecte şi fără speranţe.
Din cauza aceasta, aşezarea mea în existenţă este, poate, mai dramatică decît aceea a amicului meu: ea nu lasă nici o clipă senzaţia că raportul dintre văzut şi nevăzut poate fi gîndit în termenii unui conflict rezolvat. În timp ce eu mă dau cu capul de pereţii închisorii mele, Andrei pare să ştie ceva despre spaţiul care se deschide de îndată ce ar urma să străpungi zidul închisorii. Deşi nici eu, nici el (şi nimeni vreodată) nu l-a străpuns (decît în direcţia unei morţi fără feed back), el se
poartă ca şi cum acest lucru ar fi posibil şi ca şi cum Cineva ar fi pitit în trusa condiţiei umane, înainte de a ne fi trimis în excursie pe pămînt, şi harta evadării noastre de aici.

13 februarie
Andrei crede căpoate rezolva prin deriziune, şarjăşi apel la venerabilitatea problemei un impas care face parte din însăşi reţeta noastră de fabricaţie.
Cînd l-am numit odată neonest (şi a tresărit) nu m-am referit la caracterul lui, ci la consecinţele formaţiei lui. De aia e bună filozofia şi Andrei plăteşte cu această „neonestitate intelectuală” fronda ― din care şi-a făcut un program de viaţă― la adresa filozofilor. Ar fi „avut ce face” cu Kant şi Heidegger. S-a ferit însă instinctiv ca cineva să-i tulbure certitudinile şi „liniştea ezoterică”. Ne-am rezistat unul altuia dintr-un „orgoliu al domeniului” prost înţeles.
În Amintirile lui Jung sau în Memoriile lui Eliade sînt destule exemple de intruziune, prin vis, a unei alte ordini a lucrurilor în viaţa noastră. Eu însumi m-am simţit vizitat în cîteva rînduri de oameni care au jucat un rol deosebit în viaţa mea: bunicul meu, mama, Noica, Bernea… Nu deschiderea către posibilul altei lumi îmi lipseşte, ci disponibilitatea de a crede că invizibilul poate fi sistematizat, investigat, într-un cuvînt cunoscut. Pentru mine religiile sînt enorme metafore ale transcendenţei. Cînd spun „metafore”, iau cuvîntul în sens propriu: o uriaşă
cantitate de elemente din lumea vizibilului este mobilizată şi pregătită pentru a fi „transportată dincolo” (metaphorein), cu gîndul că în felul acesta invizibilul ar putea fi intuit, aproximat etc. În mod stîngaci (şi disperat) se încearcă cucerirea  invizibilului prin vizibil şi a necunoscutului prin cunoscut. Toate religiile au generat, lezînd însăşi natura transcendenţei, arte vizuale şi opere de elocinţă şi au constrîns transcendentul să renunţe la prestigiul ineficace al vidului şi tăcerii şi să accepte,
din raţiuni electorale, ofensa plebeiană a imaginii şi cuvîntului. „Povestea” şi „desenul” au pătruns în spaţiul inexprimabilului şi al fără-de-chipului.
Evident, bietul spirit întrupat, aruncat etc. trebuia să se sprijine pe „ceva” pentru a face saltul către originile Proiectului. Anatomia corpului, arborele, aripa, puntea, pragul, scara, crucea etc. au devenit „simboluri”, pecetluiri ale separaţiei abolite (sytnballein) dintre vizibil şi invizibil.
Numai căceea ce iniţial a fost un compromis de „traducere”, ceea ce s-a născut ca o convenţie bazată pe o neputinţă de fond a terminat prin a deveni aprig, revendicativ şi sigur de sine. Mîna care pretinde că, pur şi simplu lungindu-se la altă scară, poate apuca ceea ce îndeobşte nu poate fi niciodată la „îndemînă” vrea să ne convingă că tine în pumnul strîns văzduh din lumea zeilor. Cînd citesc tipi ca Steiner sau Guénon, am impresia că diferenţa dintre un mit şi un manual de botanică a dispărut.

(Gabriel Liiceanu, Usa interzisa)

Parte de… parte

ProTv transmis in data de 10 februarie, o editie a emisiunii Parte de carte cu vadit caracter partizan despre cartea lui Richard Dawkins, tradusa in limba romana, Himera credintei in Dumnezeu. Nu trebuie sa ne mire partizanatul emisiunii, avand in vadere apartenenta moderatorului. Numai ca ne asteptam, tinand cont de caracterul complex al discutiei, la invitati de calibru mai consistent. In schimb, invitatii au fost destul de modesti. Moderatorul, desi a invocat argumentul political correctness-ului, a avut grija sa invite „specialisti” aflati de aceeasi parte a baricadei ca si dansul, „prieteni ai religiei”, cum se exprima la un moment dat una din invitate. Ar fi fost deontologic sa fi avut un invitat si de cealalta parte a baricadei.

Sub bagheta discreta a moderatorului, retorica emisiunii porneste de la argumente anti-ateiste subtile dar rezonabile, pentru ca spre sfarsit sa se lanseze in sarje explicite la adresa autorului cartii. Moderatorul emisiunii nu a abordat intentionat problemele de fond propuse in carte. In plus, se face confuzie in mod pueril intre ateism si comunism. Pentru ca penibilul sa fie complet, la un moment dat, una din invitate a pus un semn de egalitate intre identitatea nationala si „identitatea” religioasa, afirmand ca, asa cum nu ne putem dezice de prima, asa nu ne putem dezice nici de ultima. Argumentul trebuie privit nuantat, si nu trebuie trecut cu vederea faptul ca multe conflicte din trecut au avut caracter national, pe langa cele religioase. Respectiva invitata a vrut sa spuna, de fapt, ca nu avem dreptul sa ne dezicem. Adevarul este ca nu putem. In realitate, cultura adopta omul si nu invers. Sunt exemple de personalitati (Cioran, Ionesco) care si-au abandonat cultura, aderand la o alta cultura, insa asta nu inseamna ca au si adoptat acea cultura. Nu pentru ca n-ar fi vrut, ci pentru ca nu au putut, nu au fost educati in acea cultura. Odata nascut si crescut intr-o anumita cultura, faci parte din ea toata viata, indiferent de optiunea personala. Eventual te poate adopta ea pe tine. La fel stau lucrurile si cu religia. Cu mici exceptii, odata crescut si educat intr-o anumita religie, ramai adeptul ei toata viata. Deci un alt argument care s-a formulat, conform caruia exista mai tarziu in viata optiunea de a renunta la o anumita religie, desi ai fost educat in ea, nu ramane in picioare. Se mai afirma ca autorul, fiind biolog, pune accent pe evolutia materiala si neglijeaza evolutia culturala. Invitata care a facut aceasta afirmatie probabil ca nu a auzit de memetica, un domeniu al carui initiator nu este altul decat Richard Dawkins, in Gena egoista.

Mai exista prejudecata, formulata mai mult sau mai putin explicit in emisiune, conform careia religia este depozitara tuturor valorilor morale si spirituale. Eu nu am fost educat in spirit religios, insa nu ma simt cu nimic inferior celor care au fost. Din contra.

Personal, urmaresc cu interes emisiunea, si ma asteptam la o abordare mai de calitate si la o pozitie mai impartiala din partea moderatolului, asa cum ne-a obisnuit cu ocazia altor emisiuni.

Adevarul despre ciocanitori

Se vehiculeaza pe internet, atat pe pagini creationiste straine, cat si pe unele pagini omoloage in limba romana, o teorie potrivit careia limba ciocanitorei ( cel putin a unei anumite specii) ar intruni conditiile necesare asa-numitei complexitati ireductibile. Cu alte cuvinte, potrivit sursei, nu exista posibilitatea ca ea sa fi aparut prin evolutie darwiniana, ci doar prin Intelligent Design. Reproduc mai jos textul, intitulat Cine a creat ciocanitorile?, asa cum apare el pe varianta in limba romana a paginii www.creationism.org.

„Dr. Luther Sunderland, om de ştiinţă expert în inginerie de produs, a fost fascinat de scheletul unei ciocănitori pe care l-a găsit în pădure. Oasele fuseseră curăţate de insecte. Pe când examina scheletul a observat un lucru foarte ciudat: oase mici flexibile ieşeau din nara dreaptă a ciocănitoarei, mergeau prin spate în jurul capului şi gâtului şi intrau în cioc pe cealaltă parte a capului. Ce erau aceste oase ciudate? Multe animale au oase care întăresc baza limbii, iar acesta e scopul oaselor mici din limba ciocănitoarei (numite oase hioide). La ciocănitoare, în schimb, faptul că limba începe pe din dos şi merge prin spatele capului e excepţional!

Limba ciocănitoarei

Ciocănitoarea prinde hrana cu limba care are cârlige mici şi lipici la vârf, ca să poată prinde viermii ascunşi prin copaci. Faptul că limba trece prin spatele capului şi gâtului sub pielea moale îi conferă o şi mai mare putere astfel încât poate pătrunde 15 cm în vizuina viermelui aflată în interiorul trunchiului de copac!

Ceva sau cineva a creat limba ciocănitoarei într-un mod unic. E lungă, dar în loc să atârne şi să se încurce printre crengi atunci când ciocănitoarea zboară, limba e ţinută sub pielea moale în spatele gâtului. Acolo în spate, oasele mici se împart în două limbi, care se reunesc înainte să intre în cioc. Acest detaliu cu siguranţă oferă o şi mai mare acurateţe întrucât ciocănitoarea îşi îndreaptă limba direct spre vierme.

Craniul unei ciocănitori (în dreapta)
ce arată oasele limbii

Sunt cinci oase, subţiri şi flexibile cu mici încheieturi.¹ Ce le-a făcut să iasă prin nara dreaptă şi să-şi fixeze membrana acolo, ² să meargă în jurul capului şi gâtului ³, apoi să iasă înapoi prin scobitura dintre cele două jumătăţi ale ciocului? ⁴

1. mici incheieturi 2. inradacinata in
nara dreapta 4. patrunde in cioc

Evoluţie?

Potrivit teoriei evoluţionismului, începând de la o singură celulă fiecare pas a fost provocat prin acumularea gradată de schimbări mici care au apărut prin erori în urma copierii informaţiei care direcţionează construirea fiinţelor vii. Evoluţioniştii susţin că aceste greşeli, numite mutaţii, au apărut datorită unui accident, adică, fără nici o direcţionare inteligentă făcută de Dumnezeu. Greşelile în copierea informaţiei nu au ca rezultat instrucţii mai bune pentru a crea fiinţe mai complexe. De aceea tehnicienii care lucrează cu raze-X se protejează folosind apărătoare sau halate din plumb.

Evoluţioniştii, totuşi, cred că mutaţiile gradual au creat biologi din bacterii, sau Adam a fost făcut dintr-o amibă. Ei cred că pe parcursul a milioane de ani, selecţia naturală a selectat organismele cu mutaţii care adaugă puţin capacităţii creaturii de a supravieţui şi de a lăsa urmaşi, iar cei cu mutaţii dăunătoare mor. Motivul pentru care ei cred că schimbările iau foarte mult timp e că majoritatea mutaţiilor reprezintă schimbări întâmplătoare în comanda de a face proteine, acestea fiind ingredientele principale ale celulelor. Proteinele minuscule sunt şiruri lungi de aminoacizi. Aproape toate mutaţiile sunt dăunătoare, aşa că organismele care supravieţuiesc sunt în general acelea cu mutaţii care schimbă doar un aminoacid într-o proteină.

Întrucât chiar şi un organ simplu precum limba e format din foarte multe proteine, celule nervoase, vase de sânge, etc. care trebuie să fie perfect coordonate, e foarte dificil să-ţi imaginezi schimbări ale unui aminoacid într-o proteină care pe urmă să ducă la formarea unui organ. De ce să nu afirmi atunci că un mănunchi de mutaţii au influenţat osul, muşchiul, nervii, etc. toate în acelaşi timp? Pentru că aproape toate mutaţiile sunt dăunătoare. Dacă ai avea un mănunchi de mii de mutaţii, iar una dintre ele ar ajuta, celelalte sute ar provoca boli genetice care ar anula întregul organism. Insistând că Dumnezeu nu a făcut nimic, iar mutaţiile accidentale au produs totul, evoluţionişii s-au pus singuri la colţ, neavând nici o explicaţie decentă pentru originea oricărui organ complex.

Evoluţioniştii presupun că ciocănitoarea trebuie să fi evoluat dintr-o altă pasăre care avea limba normală ce ieşea direct din cioc. Scenariul mutaţiei, totuşi, niciodată n-ar fi putut face ca limba normală a unei păsări să evolueze în limba ciocănitoarei. De ce? După ce limba normală a unei păsări s-ar fi întors şi ar fi început să crească sub piele înspre spatele capului (1), limba ar fi fost cu totul inutilă până ar fi completat tot circuitul. Numai ultimul pas în evoluţia limbii ciocănitoarei, când a ieşit prin cioc, ar fi avut valoare de supravieţuire.

După ce limba ar fi ieşit pe o nară şi ar fi început să crească prin spatele capului (1) i-ar fi conferit păsării un mare dezavantaj în ce priveşte supravieţuirea până în momentul când limba şi oasele ar fi crescut suficient de lungi ca să meargă în tot jurul capului, înapoi la baza ciocului, şi să se întindă suficient de mult ca să ajungă la hrană. Întrucât acest lucru implică oase, încheieturi, vase de sânge, nervi şi piele, ar fi fost nevoie de multe mutaţii, care s-ar fi întins pe o perioadă de milioane de ani. N-ar fi putut prinde nimic cu limba pe parcursul milioanelor de ani de care ar fi nevoie pentru a încheia cercul în jurul capului, schimbând pe rând un aminoacid într-o proteină. Aşadar fără limba care o ajută să-şi obţină hrana, în lupta supravieţuirii ciocănitoarea ar fi fost într-un mare dezavantaj în comparaţie cu păsările normale. Adăugând două încheieturi şi 2,5 cm în lungime, de exemplu, nu i-ar fi conferit vreun avantaj ca să supravieţuiască dacă limba creştea în direcţia greşită. Prin urmare, acest fel de mutaţii nu s-ar fi păstrat niciodată.

Limba ciocănitoarei trebuie să fi apărut dintr-odată, e produsul unui design complex. Pentru aşa ceva e nevoie de un creator inteligent. Dacă limba ciocănitoarei n-ar fi fost special creată, ci s-ar fi format prin mutaţii întâmplătoare, ar fi avut loc numai primele mutaţii care ar fi mişcat limba în nara dreaptă şi ar fi îndreptat-o înspre spatele capului. Ulterior pasărea ar fi murit de foame.

Evoluţioniştii ne spun că un organ care, generaţie după generaţie, nu e folosit va fi eliminat, chiar dacă animalele continuă să trăiască. Dacă, prin vreun miracol, ciocănitoarele nu ar fi fost eliminate, o limbă care ar fi fost inutilă de-a lungul multor generaţii, ar fi fost eliminată. Limba ciocănitoarei oferă dovezi clare că e produsul unui design şi a unei creaţii inteligente, şi nu a evoluţiei. Unii evoluţionişti şi-au dat seama şi au născocit o altă poveste despre cum ar fi evoluat limba. Când mi s-a spus prima dată această poveste, într-un email, mi s-a părut o sugestie atât de imposibilă încât eram sigur că nu înţelesesem eu bine, aşa că am tot întrebat până a fost foarte clar că într-adevăr aşa ceva sugera respectivul. </PACEASTĂ>

Când în sfârşit m-am obişnuit cu ciudatul scenariu, am văzut cum pentru un evoluţionist aşa ceva era posibil întrucât el avea atât de multă credinţă în teoria evoluţiei încât trebuia să creadă că totul a apărut în urma selecţiei naturale care s-a manifestat prin mutaţii întâmplătoare. La o adică, dacă limba se întinde tot mai mult afară din cioc pătrunde mai adânc în trunchiul copacilor, şi cu cât ciocănitoarea mănâncă mai multe larve, cu atât mai mulţi pui are.

Atunci mi-a picat fisa! Teoria neglijează să menţioneze că primii 2 cm rădăcina limbii trebuia să se mişte în direcţie greşită! Evoluţioniştii susţin că limba ciocănitoarei a început să crească fiind invers înrădăcinată în gât, aşa cum era la celelalte păsări întrucât ei susţin că ciocănitoarea a evoluat dintr-o pasăre oarecare. Singurul mod prin care rădăcina limbii putea să iasă pe o parte a ciocului era să crească înainte din locul în care se afla, şi anume adânc în gât. Primii doi centimetri s-au mişcat înainte, nu înapoi! Întrucât, în scenariul pe care ei l-au inventat, mişcarea rădăcinii limbii înapoi creşte probabilitatea ca ciocănitoarea să fie aleasă prin selecţie naturală, atunci mişcarea înainte din spatele gâtului înspre punctul în care iese prin deschizătura din spatele ciocului micşorează şansele ca ciocănitoarea să fie aleasă.

Dacă, pe de altă parte, mişcarea înainte făcea ca limba să iasă tot mai mult prin cioc astfel mărind şansele de supravieţuire, atunci mişcarea limbii înapoi ar fi micşorat şansele de supravieţuire. Argumentarea că limba ciocănitoarei a devenit ceea ce e azi e pentru că rădăcina limbii a crescut întâi în jurul capului se contrazice pe sine şi e greşită din punct de vedere logic.

Şi totuşi lucrurile se înrăutăţesc. După ce a crescut în jurul gâtului, potrivit teoriei evoluţioniste, rădăcina s-a băgat din nou în cioc prin nară. De ce ar face asta? Dacă lungirea limbii a mărit şansele de supravieţuire, păsările cu limbi care continuau să se lungească mişcându-se pe sub piele în jos spre pântece, coadă sau picior, ar fi fost alese prin selecţie naturală. Păsările a căror evoluţie a limbii s-a oprit la jumătate şi a intrat în cioc prin nară ar fi fost eliminate.

Ambele scenarii evoluţioniste, mişcarea înainte şi înapoi a limbii ciocănitoarei, au drept rezultat absurdităţi şi eliminarea prin selecţie naturală. Limba ciocănitoarei e dovadă puternic grăitoare a faptului că a fost creată.

Alte sisteme

Ciocul ciocănitoarei funcţionează ca o daltă profesionistă, în stare să taie direct prin copac. Dând cu ciocanul într-o daltă de oţel, omul cizeleacă trunchiul copacului, la fel ciocănitoarea cizelează cu ciocul ei. Totuşi pe măsură ce dăltuim, lama se toceşte. După ce cizelăm mult cu dalta, trebuie să o ascuţim. Altfel se toceşte tot mai mult şi devine inutilizabilă. Dumnezeu a făcut ca ciocul ciocănitoarei să se ascută singur. Dacă ar fi un lucru minor care s-ar putea întâmpla prin mici schimbări accidentale, vreun fierar sau om de ştiinţă într-ale metalurgiei ar fi ştiut cum să facă dalte din oţel care se ascut singure.

Dacă omul ar încerca să prindă larve, aşa cum face ciocănitoarea, oricât de ascuţită şi-ar ţine dalta, nu ar şti în ce direcţie să o ia ca să pătrundă în cotloanele unde sunt larvele. Până când ciocănitoarea ar fi obţinut mecanismul complex de a localiza şi prinde larva minusculă din tunelul minuscul care se află în marele trunchi, limba-i specializată nu i-ar fi servit la nimic. Nici mecanismul de localizare a insectei nu ar fi avut nici o valoare fără limba suficient de lungă care să ajungă la larvă. De fapt, nici limba lungă nici mecanismul de localizare nu i-ar fi fost de folos ciocănitoarei dacă limba n-ar fi fost suficient de puternică să pătrundă în gaură, să prindă larva şi să intre înapoi în cioc. Dacă oricare din cele trei ar fi evoluat una înaintea alteia, celelalte două n-ar fi fost de niciun folos, iar ciocănitoarea nu ar fi supravieţuit selecţiei naturale.

Dacă toate sistemele prezentate mai sus ar fi fost instalate într-o pasăre normală, impactul cu copacul ar fi omorât-o; ar fi ceva de genul: cu vârful nasului ia dalta de oţel şi loveşte în copac. Dacă pasărea ar fi supravieţuit după prima lovitură, probabil ar fi renunţat să mai încerce. Ciocănitoarea, însă, are nu doar un cioc puternic, bine echipat şi un detector de larve, dar de asemenea un sistem de amortizare care îi protejează capul de daune. Prima ciocănitoarea în care să fi evoluat sistemul de găurit în copaci ar fi renunţat să mai ciocănească ori ar fi murit de tânără dacă sistemul de amortizare nu ar fi fost deja instalat.

Mai mult, în comparaţie cu alte păsări: „Penele din coadă (în special pana centrală sau cele două perechi) sunt mai puternice la ciocănitoare, rezistente întrucât susţin corpul ciocănitoarei în timp ce ciocăneşte cu ciocul. Structura picioarelor şi aranjarea asociată a tendoanelor şi muşchilor formează un complex funcţional de trăsături care îi permit ciocănitoarei să se caţere pe trunchiurile copacilor şi să-şi menţină poziţia în timp ce ciocăneşte.” (Encyclopedia Britannica CD 98, „Birds: Major Bird Orders: Piciformes, Form and Function”). La ce folos penele tari, structura picioarelor, detectorul de larve şi recuperatorul larvelor, chiar şi limba care se învârte în jurul capului şi amortizorul dacă după câteva găuri ciocul s-ar fi tocit şi nu ar mai fi tăiat? Când mai multe sisteme trebuie să fie la un loc înainte ca ceva să funcţioneze, se numeşte complexitate ireductibilă şi e dovadă al unui design inteligent.

Concluzie

Potrivit teoriei evoluţioniste, orice sistem care nu are nicio funcţie va fi eliminat prin selecţie naturală. Dacă unul din sistemele ciocănitoarei a evoluat cu mult înainte de celelalte sisteme care trebuiau să fie acolo pentru ca primul sistem să funcţioneze, ar fi fost eliminat. Dovada e puternic împotriva afirmaţiei că sistemele speciale ale ciocănitoarei ar fi apărut la întâmplare în urma mutaţiilor aleatorii pentru că sistemele mai sus menţionate au lucrat împreună. Faptul că toate sunt prezente şi funcţionează demonstrează că sistemele ciocănitorii au fost proiectate şi create ca să funcţioneze împreună.

Întrucât dovezile arată că nu se poate ca ciocănitoarele să se fi dezvoltat în urma mutaţiilor aleatorii, de ce mutaţiile sunt considerate ca fiind ziditori universali ai fiecărei părţi din fiecare fiinţă (doar asta susţin evoluţioniştii)? E în regulă să crezi că unele lucruri au apărut în urma mutaţiilor, atunci când există dovezi concludente. Majoritatea bolilor genetice reprezintă un astfel de exemplu. Cea mai mică schimbare a aminoacizilor dintr-o proteină deseori transformă proteina într-o boală. Însă lasă ca dovada să fie ghidul în cazuri precum cel al ciocănitorii, unde dovezile demonstrează cu putere un design inteligent. De ce să sari la concluzia că dacă mutaţiile provoacă diabet, de asemenea trebuie să fi format pancreasul, ficatul, peştele, maimuţa şi pe noi? Dacă vezi pe cineva că dărâmă o clădire cu o macara şi o bilă mare, nu presupui că toate clădirile din lume au fost construite de macarale cu bile mari.

Din nefericire, pentru mulţi oameni credinţa evoluţionistă e parte a structurii religioase totalitare unde totul trebuie înghesuit fie că se potriveşte ori ba.

Dr. Sunderland, proprietarul craniului din poză, scrie, „Craniul ciocănitoarei a fost mai eficient în a-i convinge pe oamenii de ştiinţă de inadvertenţele teoriei evoluţioniste decât orice carte din biblioteca autorului. Şi alte păsări au oase hioide, dar e evident că e nevoie de o minune ca ele să fie înrădăcinate în nara dreaptă (2). Un evoluţionist proeminent din echipa unei reviste ştiinţifice de prestigiu a mărturisit următoarele după ce a examinat craniul: „Există anumite trăsături anatomice care nu pot fi explicate prin mutaţii graduale ce ar fi avut loc de-a lungul a milioane de ani. Rămână vorba între mine şi tine, uneori trebuie să-l includ pe Dumnezeu când văd aşa ceva.”

Un alt om de ştiinţă, în timp ce examina la microscop oasele limbii a spus, „E foarte uşor să faci diferenţa dintre lucrurile făcute de om şi lucrurile făcute de Dumnezeu. Când te uiţi prin microscop la lucrurile făcute de om vezi cât sunt de nefinisate, dar când te uiţi la lucrurile făcute de Dumnezeu vezi cât de precis şi complex e totul.” (Luther D. Sunderland, Creation Research Society Quarterly, vol. 12, March 1976, p. 183)”

(sublinierile imi apartin)

Citatul contine o serie de neadevaruri subtile si premeditate, daca nu chiar perfide. Este greu de presupus ca un specialist le-ar fi putut trece cu vederea. Iar faptul ca autorul articolului original, Thomas F. Heinze, nu este deloc specialist, ci evanghelist si teolog, nu constituie o scuza. Inexactitatile (asa le vom numi) vizeaza aspecte legate de anatomie si anatomie comparata. Sa le trecem sumar in revista.

In citat se arata ca oasele hioide ar fi „inradacinate in nara dreapta” (2), ceea ce este pur si simplu fals. In realitate, ele sunt „inradacinate” la baza ciocului prin muschii si ligamentele care leaga hioidul de mandibula. La anumite specii, coarnele oaselor hioide cresc, dinspre baza ciocului si prin spatele capului, la o asemenea lungime, incat pot patrunde in cavitatile nazale de deasupra, dar fara sa fie inradacinate in cavitatile nazale. Deci ceea ce se sustine, si anume ca, din nara dreapta unde ar fi inradacinata, limba ar fi trebuit sa creasca, pe parcursul evolutiei, in sens invers celui real, prin spatele capului inapoi la baza ciocului (1), este o aberatie din punct de vedere logic. (figura 1) Oricine a studiat anatomia in cauza isi poate da seama de adevar. Este doar o problema de observare, si nu una de interpretare, cum se insinueaza.

 

Si, in fine, autorul nu tine seama de faptul ca o serie de alte specii de pasari poseda acelasi tip de aparat hioid, in forme mai mult sau mai putin tranzitorii. Acelasi tip de aparat hioid se intalneste de exemplu la gaina, dar intr-o varianta mai rudimentara (si cu toate acestea perfect utila), in sensul ca cele doua coarne posterioare hioidiene nu ajung decat pana la nivelul urechii, fara sa faca o bucla completa pana la nivelul ciocului, cum face la specia de ciocanitoarea amintita. Este si cazul speciei de papagal Loxia pytyopsittacus (figura 4). Acest lucru dovedeste ca nu avem in fata un caz de „complexitate ireductibila”.

O explicatie a religiei / An explanation of religion

Richard Dawkins, in capitolul 5 din ultima sa carte, „Amagirea numita Dumnezeu” (The God Delusion), incearca sa explice din punct de vedere evolutionist, originile pornirilor religioase ale omului. Potrivit autorului, religia este un produs secundar al evolutie. In acest sens el face o paralela cu tendinta moliei de a fi atrasa de lumina becului, fenomen care, aparent, contravine instinctului de conservare al acesteia, avand in vedere ca atrage dupa sine moartea moliei. Ce legatura exista intre religie si tendinta moliei de a fi atrasa de lumina becului? Aparent, ambele ar fi niste produse secundare (by-products) ale unor adaptari anterioare. In cazul moliei, atractia spre lumina are un rol ancestral bine definit in conditii naturale, si anume in orientarea dupa lumina lunii si a stelelor pe timp de noapte. Aceeasi adaptare devine maladaptativa in conditiile oferite de civilizatia moderna.Molia nu face diferenta dintre lumina naturala a lunii sau a stelelor si lumina artificiala a becului, ceea ce-i aduce moartea. In ceea ce priveste religia, aceasta si-ar avea originile ancestrale in tendinta naturala a copiilor de a asimila tot ceea ce le spun parintii sau cei in varsta. In conditiile unei vieti in mijlocul naturii, aceasta adaptare este foarte utila, deoarece ii fereste de pericole. Insa aceasta adaptare a fost exploatata prin inocularea unor idei care nu au nici o legatura cu supravietuirea, cum ar fi conceptiile religioase.

*

Richard DAwkins, in the 5th chapter of his latest book, „The God Delusion”, is trying to explain, from an evolutionary standpoint, the origins of human religiousness. According to the author, religion is a by-product of evolution. Hence, he speaks about the moth’s tendency to be attracted by artificial light, which contradicts its survival instinct, because it ends in the moth’s death. What is the relation between the moth’s attraction for artificial light and religion? Apparently, both are by-products of previous adaptations. The moth’s attraction for light has a very important adaptive function in nature, because it helps to navigate during the night using the moonlight or the light of the stars. The same adaptation turns maladaptive in the modern world, because the moth doesn’t differentiate between natural and artificial light, which brings it’s death. The same with religion. The author states that it has it’s ancestral origins in the natural tendency of children to assimilate everything from the parents or the elders. In the middle of nature this adaptation is very useful, because it defends against dangers. But the same adaptation was exploited to indoctrinate children with ideas which have no survival value at all, like religion.

Pope about evolution / Papa despre evolutie

Pope says science too narrow to explain creation

Wed Apr 11, 2007 2:17PM EDT

By Tom Heneghan, Religion Editor

PARIS (Reuters) – Pope Benedict, elaborating his views on evolution for the first time as Pontiff, says science has narrowed the way life’s origins are understood and Christians should take a broader approach to the question.

The Pope also says the Darwinist theory of evolution is not completely provable because mutations over hundreds of thousands of years cannot be reproduced in a laboratory.

But Benedict, whose remarks were published on Wednesday in Germany in the book „Schoepfung und Evolution” (Creation and Evolution), praised scientific progress and did not endorse creationist or „intelligent design” views about life’s origins.

Those arguments, proposed mostly by conservative Protestants and derided by scientists, have stoked recurring battles over the teaching of evolution in the United States. Some European Christians and Turkish Muslims have recently echoed these views.

„Science has opened up large dimensions of reason … and thus brought us new insights,” Benedict, a former theology professor, said at the closed-door seminar with his former doctoral students last September that the book documents.

„But in the joy at the extent of its discoveries, it tends to take away from us dimensions of reason that we still need. Its results lead to questions that go beyond its methodical canon and cannot be answered within it,” he said.

„The issue is reclaiming a dimension of reason we have lost,” he said, adding that the evolution debate was actually about „the great fundamental questions of philosophy – where man and the world came from and where they are going.”

NOT BY FAITH ALONE

Speculation about Benedict’s views on evolution have been rife ever since a former student and close advisor, Vienna Cardinal Christoph Schoenborn, published an article in 2005 that seemed to align the Church with the „intelligent design” view.

„Intelligent design” (ID) argues that some forms of life are too complex to have evolved randomly, as Charles Darwin proposed in his 1859 book „The Origin of Species.” It says a higher intelligence must have done this but does not name it as God.

Scientists denounce this as a disguised form of creationism, the view that God created the world just as the Bible says. U.S. courts have ruled both creationism and ID are religious views that cannot be taught in public school science classes there.

In the book, Benedict defended what is known as „theistic evolution,” the view held by Roman Catholic, Orthodox and mainline Protestant churches that God created life through evolution and religion and science need not clash over this.

„I would not depend on faith alone to explain the whole picture,” he remarked during the discussion held at the papal summer palace in Castel Gandolfo outside Rome.

He also denied using a „God-of-the-gaps” argument that sees divine intervention whenever science cannot explain something.

„It’s not as if I wanted to stuff the dear God into these gaps – he is too great to fit into such gaps,” he said in the book that publisher Sankt Ulrich Verlag in Augsburg said would later be translated into other languages.

AGAINST ATHEISM

Schoenborn, who published his own book on evolution last month, has said he and the German-born Pontiff addressed these issues now because many scientists use Darwin’s theory to argue the random nature of evolution negated any role for God.

That is a philosophical or ideological conclusion not supported by facts, they say, because science cannot prove who or what originally created the universe and life in it.

„Both popular and scientific texts about evolution often say that ‘nature’ or ‘evolution’ has done this or that,” Benedict said in the book which included lectures from theologian Schoenborn, two philosophers and a chemistry professor.

„Just who is this ‘nature’ or ‘evolution’ as (an active) subject? It doesn’t exist at all!” the Pope said.

Benedict argued that evolution had a rationality that the theory of purely random selection could not explain.

„The process itself is rational despite the mistakes and confusion as it goes through a narrow corridor choosing a few positive mutations and using low probability,” he said.

„This … inevitably leads to a question that goes beyond science … where did this rationality come from?” he asked. Answering his own question, he said it came from the „creative reason” of God.

Reuters 2006. All rights reserved.